Deşi sezonul 2011 era pe sfârşite, eu încă nu avusesem parte de o partidă memorabilă care să mă satisfacă şi care să-mi dea linişte în iarna ce urma să vină. "Asta e, poate la anul…" mi-am zis, fără să sper că lucrurile aveau să se schimbe destul de repede, odată cu cupa Energofish–WSB. Retras din competiţie, participam, la ultima etapă a diviziei master din cadrul compionatului naţional de spinning 2011, în calitate de organizator şi ca suporter a lui Adi Spiac, în încercarea reuşită a acestuia de a deveni campion naţional.

Profitând de durata mare a manşelor, împreună cu Andrei, decidem să ieşim pe apă pentru cateva ore, cu scopul declarat de a urmări "live" concursul şi pentru a imortaliza câteva capturi în rândul participanţilor. Zis şi făcut, însă, alături de aparatul de fotografiat, încărcăm în barcă trusa de năluci, câte o lansetă de căciulă şi pornim în trombă de la debarcaderul din faţa hotelului spre sectoarele de concurs. Ne oprim însă curând pe una din zonele cunoscute, din afara sectoarelor şi decidem să lansăm de câteva ori. Zis şi făcut, însă peştii refuzau parcă oferta noastră. Schimbăm locul, dar istoria se repetă, cu excepţia catorva strapi, nici unul mai răsărit.

- Hai la Corâta la ţeavă ! – îi zic lui Andrei.

- Undeee…? – întreabă el nedumerit.

- La digul de la Corâta, apa-i scăzută în lac şi, dacă curge apă pe ţeava din dig, găsim sigur şalăi acolo, dacă nu, măcar ceva bibani mari.

- Nu ştiu locul, dar hai să mergem, răspunde Andrei.

Scoatem ancora şi în câteva minute intrăm în golf. Nu m-am înşelat, apa curgea prin ţeavă în lac şi forma o zonă ce avea curenţi, nu foarte puternici, dar destul cât să atragă peştele. Adâncimea apei era mică, nu mult peste o jumate de metru, la baza digului se formase o întinsură de nisip care coboara lin până când apa atingea circa trei metri unde formează un prag neregulat de cam un metru adâncime. Opresc motorul aproape de pragul aflat la o distanţă mai mare decât o lungime de lanseu de dig şi, lasând barca în derivă, lansăm spre ţeavă, în mijlocul curentului.

- Sunt agăţături? - întreabă Andrei.

- Nu!

- Atunci dă-mi un TN60, te rog!

Pusese ochii pe el mai devreme, dar nu mi-l ceruse de frică să nu-l piardă, aşa cum făcusem eu mai devreme cu un altul. Aici însă nu risca nimic, doar o ştiucă poate… Il dau repede, după care armez jigul meu de 12 grame cu un shad Mann’s de 10 centimetri, roşu, aşa să-i doară ochii şi lansez. Atacurile apar instantaneu, la prima mulinare. Erau acele "ciocane" pe care le căutam, dovada că peştele vâna pe prag, în zona cu apă mică.

Andrei nu ramâne nici el în urmă şi aduce rapid la barcă alt şalău care atacase fară reţinere TN-ul

Rămas fară coadă la shad, decid să-l schimb cu altul identic, dar cu ceva galben pe burtă şi continui să prind…

Însă Andrei, cu TN-ul, avea să mă transforme foarte des în fotograf, întrucât reuşea aproape la fiecare lansare să aduca câte un peşte la barcă.

Şalaii vânau în gura ţevii, în apa mică, fară să pară deranjaţi de prezenţa noastră direct deasupra lor. Andrei continua recitalul în acelaşi ritm, eu decid să schimb năluca, dar ramân tot la plastice moi. Aleg un Action Shad de 12 centimetri şi continui să pescuiesc…

Andrei decide să coboare pe uscat şi să-şi continue seria capturilor de pe mal.

Timpul trece repede la pescuit, mai ales când capturile se succed cu regularitate. Când atacurile încep să se rărească, decidem să plecăm. Eram mulţumit şi bucuros. Deşi scurtă, această partidă fusese exact ce-mi doream şi, în plus, descoperisem o nălucă grozavă, a carei eficienţă o bănuiam, dar nu o testasem până atunci… TN-ul.